Osteoporoza este definită ca o afecţiune scheletică caracterizată prin compromiterea rezistenţei osoase, având ca principala consecinţă predispunerea unei persoane la un risc crescut de fracturi. Rezistenţa osoasă reflectă integrarea a două componente principale, densitatea minerală osoasă care reprezintă 70% din rezistenţa osoasă şi calitatea osului care reprezintă restul de 30%.

Osteoporoza reprezintă o problemă majoră de sănătate publică afectând un număr foarte mare de persoane din lumea întreagă, indiferent de sex şi rasă, iar prevalenţa sa creşte o dată cu vârsta. Fundaţia Naţională pentru Osteoporoză a estimat că mai mult de 9,9 milioane de americani prezintă osteoporoză sau masă osoasă scazută stabilită pe baza măsurării densităţii minerale la nivelul coloanei lombare şi a colului femural. Mai mult decât atât, anual în SUA, 2 milioane de fracturi sunt atribuite osteoporozei, costurile directe fiind foarte mari si ajungând la aproximativ 17 miliarde de dolari. Prin urmare, instituirea unui tratament corect şi la timp este foarte importantă pentru a reduce riscul de fractură osteoporotică şi implicit costurile directe.

Problemele care apar în momentul iniţierii unui tratament la un pacient cu osteoporoză sunt selectarea terapiei, eficacitatea medicaţiei, durata tratamentului, aderenţa la tratament, un element extrem de important fiind siguranţa tratamentelor. Medicamentele utilizate în tratamentul osteoporozei sunt împărţite, după modul de acţiune, în antirezorbtive şi proanabolice. In urma unui control medical, medicul de specialitate geriatru va pate ajuta in stabilirea unui tratament corect de administrat.